Trafic!

Suprinderea. Uimirea. În timpul calmului de dimineaţa în telefon aud, de la tatăl meu : te iubesc! Fără reţineri. Fără să fie căutate aceste cuvinte, tâşnesc de pe buzele lui. După minunatele seri din copilărie când îmi spunea poveşti pe la 2 noaptea, şi apoi mă ducea în patul meu, mă "plonja" în vise şi îmi spunea, parcă să nu aud: "Noapte bună, somn uşor, şapte purici pe-un picior, şaptezeci pe celălalt să te tragă jos din pat ", acum parcă AUD pentru prima dată... Esenţa lor, clădite în drumul meu spre şcoală. Am păşit într-o senzaţie de plutire şi inexplicabil am început să zâmbesc "tovarăşilor de drum"- participanţi ai traficului de dimineaţă.

Nu era vorba, atât despre acele cuvinte, ci despre cel ce le rostise-tatăl meu care comunică rar şi dificil. Sunt sigură că tatăl meu mă iubeşte şi atunci când nu o spune, dar acum a fost....desprins dintr-un film hollywoodian.
Frigul nu mai conta. Şi acum cred sigur că tatăl meu mi-ar dărui o vacă cu "lăpteşte" Coca Cola, dacă ar putea. Mi-a recunoscut asta adesea.
Întâlnirea de la ora 9 fără un sfert cu Alex., a fost pur şi simplu conturată sub semnul un zâmbet imens...
Pe lângă că îşi susţine (financiar, moral, etc) fiica de ceva (mulţi!!!) ani, ieri mi-a dăruit o zi perfectă şi azi pot spune că tatăl meu este CEL MAI FANTASTIC TATA DIN LUME!!!!
Sunt suma eforturilor lui...Sisifice de cele mai multe ori...sunt un copil dificil...cu capul în nori...

Dimineaţă

Există dimineţi şi zile care rămân cu reziduurile zilei precedente. Lucrurile mici şi nasoale, care fac diferenţa: tonul vocii cuiva, divergenţele minore, senzaţia nasoală, dorinţa de a o lua din loc. Încep ziua de luni cu o cafea 3 în 1. În bucătărie e frig, frigul de dimineaţă umblă prin vene şi mă trezesc şi e o altă zi. Încerc să nu o trăiesc ca pe precedenta. E din ce în ce mai greu. Reziduurile sentimentelor mi-au rămas în gânduri, ca grăsimea de pe vasele de la cină, care zac în chiuvetă şi aşteaptă să fie spălate. 
Astăzi, ca în fiecare zi de altfel, unii oameni îşi iau viaţa de la capăt, sau încep un nou capitol existenţial, sau se lasă de fumat...o dată ce soarele răsare. 


We are such stuff as dreams are made on.Go on. Go on. Go on.

Come back girl!

Sunt trează. Am aterizat în Cluj de câteva ore...Cel puţin şapte, cred. Din avion mi-am dorit doar să ajung să văd, din nou semafoarele noastre simple şi roşii. Durerea de cap absolut insuportabilă în avion... în timp ce unul din membrii echipajului cânta...UUUUU Barbara Streisand... Momement de neuitat. M-am uitat în dreapta mea, la pasagerul de lângă, care era un bun prieten şi am izbucnit în râs.Spaniolii care au vorbit neîncetat pe tot timpul zborului, copii care erau dornici să ajungă. Apoi ni se spune despre cardul Wizz, într-o limbă care seamană cu cea pe care o vorbesc. Se aude atât de infect, încât mi se părea că am fost transportată în trecut, când ne uitam 20 de oameni la o casetă video. Necisita atenţia ta. Permanentă.
Barcelona. Magnifică. Aglomerată. Puţin năucitoare...
Oameni care vin, pleacă într-o secundă.
Fumam pe străzi de parcă aş fi fumat ultima ţigară...culori care duhnesc a bere şi a excremente umane.
Apoi picturile lui Picasso...Sagrada Familia...străzile care te duc spre mare...Tablourile lui Van Gogh pe care le-am văzut cu S. la Viena. Măşti de Commedia manufacturate din piele.
Marea...unde e linişte, deşi în spate auzi freamătul oraşului, care parcă decide să îşi regleze volumul, ca tu cel cu picioare în nisip, să ai timp să te bucuri...
Nu am apucat să mâncăm îngheţată cu Lavy pe La Rambla...pentru că trebuia să prind avionul...şi după cum ştiu...aş fi avut şanşe mari să îl pierd...
Un echilibru perfect între ceea ce ţi se oferea şi ceea ce ţi se cerea...
Îmi plac repetiţiile...Marea ...marea ...marea...cafea cu Lavy şi mâncatul în grabă...pentru a ajunge la timp...
Acest oraş ar avea nevoie de timp.
Coca Cola are acelaşi gust.